Autor: Mihaela Gherghisan Naum
„SUA nu poate înlocui Europa în viziunea noastră privind libertatea de exprimare”, a declarat zilele trecute, la Paris, președintele UE Antonio Costa, ca reacție la strategia de securitate a Statelor Unite, care – așa cum am văzut cu toții – lasă Uniunea Europeană complet singură în lume.
🗞️ Citește și Acestea
Până acum, aceasta este singura reacție echilibrată și curajoasă venită din partea unui lider de prim rang al UE.
De când strategia respectivă a fost publicată, europenii s-au comportat ca și cum nu ar fi avut nicio idee despre ce se întâmplă. De fapt, probabil că aveau o idee, dar nu s-au gândit niciodată că într-o zi va fi pusă pe hârtie într-un mod atât de direct.
Știam însă că ziua aceea va veni, mai devreme sau mai târziu.
Știam încă de la Saint-Malo (1999) că SUA nu își dorește ca UE să aibă propria apărare, ci să depindă complet de capacitățile americane. De ce ne temem acum de Strategia de securitate a SUA, condimentată cu comentariile unora (Christopher Landau) care nu fac decât să pună pe hârtie un fapt cunoscut?
Așa a fost din 1949 și așa va rămâne mereu, dacă nu cumva s-a schimbat ceva – parafrazându-l greșit pe premierul polonez Donald Tusk.
Pe scurt, mesajul a fost și este următorul: ori Europa acceptă prioritățile noastre, ori vă lăsăm complet singuri. De fapt, ori de câte ori vrem, vă lăsăm singuri, dar între timp trebuie să stați departe de orice idee de emancipare.
Bill Clinton a spus-o în anii ’90, iar George Bush Jr. a formulat-o foarte clar atunci când a cerut Turciei sprijinul pentru campania din Irak, în 2003. Tot el l-a trimis pe Tony Blair la Paris, iar acesta a spus apoi că Jacques Chirac „îmbătrânise”, pentru că președintele francez îndrăznise să i se opună puțin.
Barack Obama, considerat de europeni un prieten, a spus-o și el. În 2010, a anulat un summit cu UE, enervat de afacerea SWIFT.
Iar europenii au acceptat acest târg – din ce în ce mai mult începând cu perioada în care Romano Prodi era președinte al Comisiei Europene, înainte ca José Manuel Barroso și Cathy Ashton să preia frâiele, și când NATO nu avea secretarul general slab de astăzi.
Au acceptat această formă ipocrită de colaborare, în care, indiferent dacă ne-a plăcut sau nu, Clinton a bombardat Iugoslavia și a intermediat Acordurile de la Dayton, iar Obama l-a criticat, mai mult sau mai puțin, pe Vladimir Putin.
Europenilor li s-a permis să creeze comandamentul de la Norfolk (aflat astăzi sub supraveghere americană în contextul Groenlandei), dar au fost obligați să fie camarazi de arme în Irak și Afganistan. Per total, din 2022, Joe Biden a pus ceva bani pe masă pentru Ucraina și, dacă uităm modul în care s-a produs retragerea din Afganistan, întreaga înțelegere nu este chiar atât de rea.
Totuși, ar trebui să privim lucrurile în față. Europenii sunt atât de amorfi încât, atunci când Donald Trump a câștigat primul său mandat în 2016, grupurile politice din Parlamentul European și purtătorii de cuvânt ai Comisiei Europene au stat treji toată noaptea redactând trei rânduri pentru comunicatele de presă, pentru că nimeni nu anticipase înfrângerea lui Hillary Clinton. Nu existau două variante de comunicate pregătite. Incredibil, dar adevărat!
Iar acum, cu oamenii aflați în prezent la conducere la Bruxelles, situația este și mai gravă.
Kaja Kallas este unidimensională. Uneori are dreptate și știe mai multe despre Rusia decât toți foștii Înalt Reprezentanți ai UE la un loc, dar nu are metodă. Când tânăra estoniană bate cu pumnul în masă și ridică vocea într-o sală plină de politicieni occidentali, nu pare dominantă, ci doar ridicolă. Sfera politică masculinizată de la Bruxelles nu înțelege ce vrea să fie ea.
Ursula von der Leyen aparține unei alte epoci, în care Washingtonul plătea nota fără să pună întrebări. Un oficial al Comisiei Europene mi-a spus recent că aceasta a rămas blocată în imaginea Americii vechi, pe care o cunoștea în anii ’80. „Nu vrea să asculte rațiunea, nu vede de ce ar trebui.”
În ceea ce îl privește pe Mark Rutte, nu sunt necesare alte comentarii, deocamdată.
Antonio Costa pare a fi singurul echilibrat, dar puterile sale nu depășesc pe cele ale unui simplu amfitrion al reuniunilor UE.
Așadar, în loc să implore acum Statele Unite, când este deja prea târziu, Europa ar trebui să se mobilizeze și să construiască, în sfârșit, ceva al ei – fie și pe baze utopice, pentru început.
Pentru ca asta să se întâmple, sunt necesare două lucruri: să fie zguduită de adevăr (bifat) și să fie unită (nebifat).
O definiție funcțională a „unității”, din punctul meu de vedere, ar fi ca Madridul, Haga, Bruxelles-ul și Parisul să înțeleagă cu adevărat temerile Rigăi, să ajute Berlinul să devină mai deschis și să aducă Varșovia mai aproape de onestitate. Cât despre București…
